Regele Carol I / FOTO: familiaregala.ro
În această zi sunt marcate trei momente istorice: la 10 mai, în 1866, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul ca domnitor, în 1877 Carol proclama Independenţa României, după secole de stăpânire otomană, şi în 1881, domnitorul Carol I era încoronat ca prim rege al noului Regat al României.
Timp de opt decenii, între 1866 şi 1947, în calendarul sărbătorilor naţionale româneşti, 10 mai a fost reperul principal, Ziua naţională a României fiind respectată şi sărbătorită de toţi românii. La parada militară din fiecare 10 mai erau în frunte însuşi Regele şi Regina, iar românii participau în număr mare, dorind să-şi cinstească patria şi suveranul, deopotrivă.
În urma abdicării de la tron a regelui Mihai I şi înlăturarea monarhiei constituţionale la 30 decembrie 1947, s-a trecut şi la demolarea brutală a tuturor simbolurilor României Regale. Semnificaţia zilei de 10 mai ca Zi a Regalităţii a fost integral suprimată şi nici proclamarea Independenţei nu a mai fost legată de această dată, iar odată cu instaurarea regimului comunist ziua de 23 august a devenit Ziua naţională a României, marcată prin parade şi spectacole grandioase.
Simbolurile regalităţii au fost puternic asociate, de mai bine de 60 de ani, cu personalitatea Regelui Mihai, iar după reîntoarcerea sa în România, la 10 mai, în fiecare an, Ziua Regalităţii este sărbătorită de români prin evenimente publice, organizate de societatea civilă sau de Casa Regală a României.
Din 2015, ziua de 10 mai este din nou sărbătoare naţională.
1866
Istoria zilelor de 10 mai începe odată cu venirea în ţară a prinţului Carol de Hohenzollern. Fusese desemnat, prin plebiscit, în 2 aprilie 1866, ca domnitor, după înlăturarea din domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie în acelaşi an.
Izbucnise un grav conflict, în acea perioadă, între Prusia, ţara natală a prinţului, şi Imperiul Habsburgic, iar Carol a fost nevoit să călătorească sub o identitatea falsă de Karl Hettingen, până la Turnu Severin. I.C.Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura prin oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Vestea sosirii lui Carol la Bucureşti fusese transmisă prin telegraf şi a fost întîmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să-şi cunoască noul conducător.
La 10 mai 1866 Carol intra în Bucureşti şi aclamat de mulţimi a fost escortat până în Dealul Mitropoliei unde şi-a rostit jurămîntul în limba franceză: „Jur să păzesc legile României, să-i apar drepturile şi integritatea teritorială”.
În discursul care a urmat jurământului, domnitorul Carol I afirma: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, Carol, va rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege.
1877
Înalta Poartă adoptase, în decembrie 1876, o Constituţie cu aparenţe liberale, prin care provinciile şi posesiunile Imperiului alcătuiau “un tot nedivizibil, din care nici o parte nu poate fi dezlipită pentru nici un motiv”, singura cale spre independenţa teritoriilor fiind războiul.
România, un stat mic, la graniţa a trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni şi încă aproximativ 5 milioane de români în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine, a fost desemnată “provincie privilegiată” a Imperiului Otoman.
Constituţia otomană a provocat o vie indignare în România, în corpurile legiuitoare, presă şi opinia publică şi ca urmare guvernul român a declarat nule şi neavenite toate dispoziţiile care priveau România şi a iniţiat o ofensivă diplomatică fermă pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică.
Guvernul otoman s-a închis într-un mutism absolut la demersurile româneşti, iar marile puteri europene, deşi au adoptat o poziţie rezervată faţă de evenimente, s-au văzut obligate să se concentreze asupra situaţiei naţiunilor din Balcani care încercau să-şi câştige independenţa. După eşecul conferinţelor internaţionale de la Constantinopol, din decembrie 1876 şi ianuarie 1877, şi din martie la Londra, soluţia militară a fost de neevitat.
Războiul ruso-turc, izbucnit în aprilie 1877, a constituit ocazia ideală pentru ca România, aflată sub suzeranitate otomană, să-şi câştige independenţa. Implicarea ţării noastre, oficializată prin actele adoptate de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, în zilele de 29 şi 30 aprilie 1877, a decis soarta conflictului şi stabilirea învingătorilor.
Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte: „ suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.
A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care declaraţia a fost promulgată de către domnitorul Carol.Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.
Dintre marile puteri europene, Franţa a primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, iar Regatul Unit al Marii Britanii chiar cu ostilitate, în timp ce Imperiul Otoman a reacţionat dur la acţiunile politice şi militare ale românilor cu măsuri de descurajare: diplomaţii români de la Constantinopol au fost suspendaţi, nave româneşti cu cereale au fost sechestrate, oraşele Brăila şi Reni au fost bombardate, iar pichete de frontieră au fost atacate.
În iunie 1877 a început războiul ruso-româno-otoman pe 2 fronturi, unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armata rusă din Balcani au luptat armata română, sârbii, muntenegrenii şi bulgarii. În bătăliile de la Plevna şi Griviţa tupele române, conduse de Regele Carol I, s-au comportat admirabil, iar cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.
Armata română şi-a făcut intrarea triumfală pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti pe 8 octombrie 1877. Pe 13 iulie 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri europene au recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei.
În secolul al XIX-lea, în amintirea marilor bătălii din Războiul de Independenţă, cele patru mari artere ale Bucureştiului au fost botezate Calea Victoriei, Calea Griviţei, Calea Plevnei, şi Calea Rahovei.
În perioada comunistă, pentru a masca legătura cu regalitatea, propaganda oficială a insistat ca data de 9 mai, cea a discursului lui Kogălniceanu, să fie declarată ca Zi a proclamării Independenţei de stat.
1881
În data de 14 martie/26 martie 1881, camerele reunite ale Parlamentului votaseră transformarea ţării din principat în Regatul României, iar proclamarea independenţei în 1877, recunoscută şi de marile puteri, deschisese pentru statul român calea transformării în regat cu un rege în fruntea lui.
În acea zi, 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, unde jurase credinţă ţării ca domnitor cu 15 ani în urmă, Carol I şi-a pus pe cap coroana de Rege al României, făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de la 1877, iar soţia lui, Elisabeta, a fost încoronată ca Regină.
Astfel, la 10 mai 1881, se năşteau oficial Regatul României şi Familia lui Regală, iar Carol I devenea primul rege al României şi primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.
Regele Carol I s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani şi a lăsat în urma sa o monarhie consolidată, respectată în Europa, dar şi un stat modern şi puternic economic şi politic.
În urma Regeleui Carol I au rămas Independenţa, Dobrogea românească, calea ferată, Academia Română, Constituţia, Banca Naţională şi moneda numită leu. În planul patrimoniului cultural, printre operele Regelui Carol I şi ale soţiei sale, Regina Elisabeta a României, se numără Palatul Peleş, dar şi sprijinirea unor exponenţi de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.
I-au urmat pe tronul Romaniei Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I.
Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, simbolic, începând cu Regele Ferdinand I în Casa Regală de România, va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române, în 1947.
Pe 10 mai 2011, Regele Mihai a emis un document regal prin care s-a oficializat în mod simbolic schimbarea numelui dinastiei, numindu-se din acel moment Casa Regală a României, renunţându-se la numele germane de Hohenzollern-Sigmaringen.
10 mai de altădată
În dimineaţa zilei de 10 Mai, „bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele”.
„La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară”.
„Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor”.
„Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa, iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie”.
„De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun”.
„Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei”.
„La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie”.
„În frunte – pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare”.
„Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu”.
„Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga „Ura! şi florile cădeau din balcoane”.
Astfel descria scriitorul Horia Furtună în 1941 la microfonul radioului public „10 Mai de altădată”.
