Odată cu respingerea conferinței de pace din Elveția, angajamentul Beijingului față de Rusia a atins noi culmi, scrie POLITICO.
Simpatia Chinei pentru Rusia era deja clară pentru majoritatea observatorilor încă de la începutul invaziei pe scară largă din Ucraina, în februarie 2022. Cu toate acestea, mai puțin discutată este măsura în care sprijinul Beijingului pentru Moscova a crescut de atunci.
Acest lucru a devenit dureros de clar în perioada premergătoare summitului elvețian pentru pace dedicat Ucrainei de la sfârșitul săptămânii trecute.
În timp ce unii lideri europeni sunt nerăbdători să implice China în eforturile de-a pune capăt invaziei Rusiei în Ucraina, spre dezamăgirea lor, Beijingul a refuzat să participe la conferința de pace, invocând lipsa de participare și de „recunoaștere atât din partea Rusiei, cât și a Ucrainei”.
În urma acestui anunț, în perioada premergătoare reuniunii, președintele ucrainean Volodimir Zelensky și-a exprimat consternarea față de absența Chinei, precum și față de faptul că Beijingul a făcut presiuni asupra altor țări pentru a nu participa. Rusia „folosește diplomați chinezi” pentru a „perturba summitul pentru pace”, a declarat Zelensky. Și, deși nu a precizat ce țări au fost vizate, la începutul lunii mai, trimisul desemnat al Chinei pentru acest conflict a vizitat națiuni precum Turcia, Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Brazilia, Indonezia, Africa de Sud și Kazahstan.
Ar fi, desigur, o exagerare să spunem că China și Rusia sunt complet de acord privind războiul. O trecere în revistă a declarațiilor și analizelor recente de la Beijing și Moscova arată clar că China recunoaște Ucraina ca stat suveran și nu subscrie la narațiunile rusești despre faptul că țara este o marionetă occidentală nazificată. De asemenea, menține contacte directe cu Kievul, s-a pronunțat împotriva amenințărilor nucleare rusești și nici nu a susținut public invazia. În schimb, a declarat vag că trebuie respectată „suveranitatea tuturor țărilor”, sugerând în mod subtil că invazia s-ar putea să nu fie justificată.
Dar până aici merg divergențele, deoarece cele două țări tind să fie de acord în privința unor probleme-cheie.
Scepticismul Chinei față de NATO
De exemplu, China și-a exprimat în mod repetat sprijinul pentru „preocupările legitime de securitate” ale Rusiei față de extinderea NATO spre est. În opinia Beijingului, vinovate de acest conflict sunt SUA, susținând că ar căuta să provoace o confruntare în regiune.
De-a lungul anilor, scepticismul istoric al Chinei față de NATO, care datează cel puțin de la bombardamentul american din 1999 asupra ambasadei chineze din Iugoslavia, s-a transformat într-o aversiune totală. Iar oficialii chinezi consideră conceptul strategic al NATO din iunie 2022 – primul care enumeră China ca fiind o provocare de securitate – ca o confirmare a suspiciunilor că organizația este pregătită să își extindă sfera geografică pentru a încerca să limiteze puterea chineză.
Între timp, Beijingul s-a orientat, de asemenea, către noțiunea de „securitate indivizibilă”, care presupune că națiunile nu ar trebui să-și sporească securitatea în detrimentul altora – o doctrină promovată de Moscova timp de decenii și o critică la adresa activităților NATO. Înainte de invazie, China a susținut acest concept în declarații comune cu Rusia. Dar, de atunci, a fost inclus în Inițiativa pentru Securitate Globală – o piatră de temelie a viziunii președintelui chinez Xi Jinping asupra relațiilor internaționale – ceea ce sugerează că se va bucura de un rol mai important în politica externă chineză.
De asemenea, cei doi au în comun disprețul față de sancțiunile occidentale, inclusiv față de cele impuse Rusiei. Oficialii chinezi se opun cu vehemență „sancțiunilor unilaterale ilegale” americane și spun că nu le vor respecta. Iar Xi nu a rezistat doar în mod pasiv eforturilor de-a izola Rusia, oferind țării un colac de salvare economică, ci a arătat că este dispus să suporte atât costuri de reputație, cât și costuri economice pentru a-și susține vecinul.
„Cuvântul Chinei are greutate în Rusia”
Din 2022, liderii Chinei s-au confruntat cu o gravă recesiune economică, cu înlăturarea bruscă și inexplicabilă a doi miniștri ai cabinetului și cu o rezistență occidentală tot mai mare față de ambițiile sale globale. Războiul nu a făcut decât să amplifice aceste provocări, relațiile Chinei cu Europa fiind pătate de sprijinul acordat de Beijing Moscovei. Și, deși China s-a ferit să încalce în mod fățiș sancțiunile occidentale, mai multe companii chineze au fost supuse recent unor restricții pentru că au făcut comerț cu omologii ruși.
Dar acesta pare a fi un sacrificiu pe care Xi este dispus să-l accepte. De fapt, pe măsură ce Occidentul și-a sporit exigențele față de China, legătura acesteia cu Rusia pare să se fi întărit. Schimburile comerciale și de apărare au crescut semnificativ, în timp ce poporul rus pare să fi devenit mai pozitiv și față de China.
Cu cât China își menține mai mult timp poziția pro-rusă, cu atât mai greu va fi să se schimbe această situație. Firmele chinezești și-au reglat deja operațiunile pentru a se adapta la extinderea relațiilor comerciale cu Rusia. În timp, această schimbare structurală va deveni mai greu și mai costisitor de anulat. În plus, sprijinul lui Xi pentru Putin a fost personal și foarte mediatizat. Și cum politicile pro-ruse ale Chinei nu se bucură de un sprijin universal în rândul intelectualilor chinezi, o inversare a politicii ar putea fi văzută ca o concesie făcută criticilor săi.
După întâlnirea sa cu Xi din aprilie, cancelarul german Olaf Scholz a anunțat că cei doi lideri au convenit să „coordoneze intens” organizarea de conferințe de pace legate de Ucraina. Și că este convins că „cuvântul Chinei are greutate în Rusia”.
Este adevărat că un mediator nu trebuie să fie perfect imparțial pentru a avea succes. Având o influență decisivă asupra uneia sau ambelor părți aflate în conflict, acesta le poate convinge să facă compromisuri care altfel ar fi fost imposibile. Totuși, pentru ca astfel de eforturi să aibă succes, respectivul mediator trebuie să fie dispus să se aplece asupra părților dependente într-un mod care poate tensiona semnificativ relațiile sale cu acestea. Până în prezent, Xi nu a dat niciun semn că ar fi dispus să facă acest lucru, iar șansele ca asta să se întâmple par să fie din ce în ce mai mici.
Liderii europeni au dreptate să mențină un dialog cu China și să continue să îi ceară lui Xi să își folosească pârghiile. Dar până când China nu face acest lucru, lăsând Beijingul să își asume un rol major în procesul de pace, riscă să legitimeze invazia.
