Ana Banu este o învățătoare care a vrut să predea copiilor din satul ei. Nicio clipă nu și-a dorit să plece de aici. Pentru unii, Luciu e un sat de la capăt de lume, în județul Ialomița. Pentru Ana e centrul universului ei, căruia i-a dedicat întreaga viață, din 1983, de când e la catedră. În plus, generații de elevi au deprins de la Ana Banu arta cusăturilor.
Prima lecție de viață pe care Ana Banu a învățat-o în școală a fost pe când era eleva în clasa a II-a. În acel an au trecut pe la catedră opt învățători, veniți din diverse locuri ale țării.
„Satul acesta fiind la margine de județ, departe de primul oraș, drumul nepietruit, foarte puțini învățători stăteau aici. Mulți erau din diferite zone ale țării. Dorința mea a fost să fiu învățătoare în satul meu, să fiu printre copii, printre părinți, printre oamenii unde am copilărit. Aici e locul meu, în care pot face multe lucruri pentru sat, pentru copii”, spune Ana Banu.
O altă lecție de viață a fost calvarul copilului de la țară care merge la oraș, la liceu. În cazul ei, Liceul Pedagogic din Slobozia. La 50 de kilometri de Luciu. Tocmai distanța aceasta i-a făcut pe mulți tineri din satul ei să renunțe la studii.
„Stăteam la internat, veneam o dată la doua săptămâni, trei săptămâni, chiar și o lună acasă. La internat cu 11-12 fete în cameră, mâncam la internat, acolo. Foarte greu, mai ales că eram singură, din zonă nu mai erau. Mulți făceau 10 clase, deci nu mai dădeau examen de treapta a doua, pentru că așa era, mergeau la meserie, să câștige un ban, pentru că părinții cu greu, cu greu îi puteau întreține”, povestește învățătoarea.
Altă lecție pe care a învățat-o Ana Banu a fost de la bunica ei. Era timpul când deja obiceiurile și meșteșugurile intraseră în declin:
„Eram o fire zburdalnică. Și bunica zicea: Ce să-i facem fetei ăsteia? Pune-i un ac și o pânză în față și să coasă”. Era greu pentru mine atunci și am mers la doamna educatoare și am rugat-o să-mi deseneze un cățeluș pe care eu l-am cusut în urma acului”.
Din 1983, după absolvirea liceului pedagogic, Ana Banu și-a dedicat viața generațiilor de copii pe care i-a învățat să scrie și să citească. Și nu numai. I-a învățat să coasa pe etamină și chiar pe pânză de sac visele și dorurile Bărăganului. A format Cercul de meșteșuguri artistice tradiționale, mai nou denumit Cufărul bunicii.
„Erau foarte multe ore alocate meșteșugurilor, cusăturilor, tricotatului, croșetatului și împletitutlui din pănuși. Lucram cu copiii la orele de lucru manual. Inițial, a fost la nivel de clasă. Și am început să le expun pe clasă, apoi pe holul școlii”.
„Fac cunoscut satul, scot din lada de zestre aceste meșteșuguri și aceste obiecte pe care lucrez cu copiii, faptul că învăț acești copii, învăț acest meșteșug. Poate că unii îl vor uita când vor merge la liceu. Dar faptul că își vor face pe o rochiță, pe un obiect, o trăistuță a lor își vor face ceva, o floricică, deci iată prin asta se duce mai departe…Când am auzit numele scolii din satul Luciu pe scena mare din Dumbrava Sibiului, alaturi de 100 și ceva de copii din Romania, a fost o bucurie. Atunci am lăcrimat”.
Ana Banu are azi o altă generație de prichindei în cercul meșteșugurilor. Copiii învață elemente simple, dar și combinații. Mai au până vor deprinde cusăturile ample, ale florilor și frunzelor. Are încă un plan dedicat satului ei. Să înființeze un muzeu al țesăturilor pe care le-a adunat de-a lungul vieții.
