Fotografia îngrozitoare a copiilor care fug de un atac mortal cu napalm a devenit imaginea definitorie a războiului din Vietnam. Realizată în apropierea satului Trang Bang la 8 iunie 1972, fotografia-simbol a ororilor războiului din Vietnam a surprins traumele și violența unui conflict care a curmat, după unele estimări, mai mult de un milion de vieți în rândul civililor. Deși este intitulată oficial „Teroarea războiului”, fotografia este mai bine cunoscută după numele dat copilului de 9 ani aflat în centrul ei, în pielea goală și având arsuri grave: „Fetița Napalm”.
Fetița Napalm – fotografie făcută în 1972 de Nick Ut / FOTO: Captură
Fetița, identificată ca fiind Phan Thi Kim Phuc, a supraviețuit rănilor îngrozitoare, iar acest lucru s-a datorat, în parte, fotografului Nick Ut, de la Associated Press, care i-a ajutat pe copii după ce a făcut fotografia devenită iconică. La cincizeci de ani de la acea zi fatidică, cei doi, fetița și fotograful, încă păstrează legătura și își folosesc povestea pentru a răspândi mesaje de pace, nota CNN la împlinirea a jumătate de secol de la acel moment.
În fotografia făcută la 8 iunie 1972, Kim Phuc, în vârstă de 9 ani, aleargă împreună cu frații și verii ei, urmați de forțele sud-vietnameze, pe Route 1, în apropiere de Trang Bang, după ce un avion sud-vietnamez aruncase accidental napalmul în flăcări asupra propriilor trupe și asupra civililor. Fetița îngrozită și-a smuls hainele în flăcări în timp ce fugea.
„Imediat ce napalmul m-a atins, hainele au ars. Încă îmi amintesc brațul meu și văd tot focul. Eram atât de îngrozită și eram atât de speriată. Și i-am mulțumit lui Dumnezeu că nu mi-au ars picioarele și am reușit să fug din acel foc…. Am continuat să alergăm și să alergăm și să alergăm o vreme… și am strigat ‘Frige! Frige!” Soldații au încercat să mă ajute. Au încercat să toarne apă peste mine și, în acel moment, mi-am pierdut cunoștința” – a povestit Phuc, 50 de ani mai târziu.
Nick Ut, fotograful de 21 de ani care a imortalizat momentul dramatic, a dus-o la cel mai apropiat spital pentru tratament medical.
„După ce a făcut poza, m-a văzut că ardeam, a lăsat aparatul foto și m-a dus la cel mai apropiat spital și practic mi-a salvat viața. Îi datorez asta, este eroul meu. Nu numai că și-a făcut treaba ca fotograf, dar și ca om. M-a ajutat. Acum, simt că face parte din familia mea. De aceea îi spun Unchiul Ut” – povestește Phuc, care a petrecut mai mult de un an în spital.
Phuc a povestit că a urât fotografia și că s-a simțit urâtă și rușinată pentru că a fost fotografiată goală. Hainele îi fuseseră arse de pe corp. În anii de după atac, a avut gânduri suicidare din cauza traumei psihice și a durerilor fizice atroce.
S-a mutat în Canada în anii ’90 și a înființat Kim Foundation International, care oferă asistență medicală, inclusiv sprijin psihologic, copiilor afectați de război.
La sfârșitul lunii septembrie 2015, Phuc, atunci în vârstă de 52 de ani, a început o serie de tratamente cu laser la Miami Dermatology and Laser Institute pentru a repara țesutul cicatricial de pe urma căruia a suferit timp de peste 40 de ani.
Spunea că își dorește ca toată lumea să poată „trăi cu dragoste, speranță și iertare, iar dacă toată lumea poate învăța să trăiască așa, nu mai avem nevoie de război”.
Anul trecut, la 50 de ani de la tragedie, a fost supusă ultimei runde de tratament cu laser.
În SUA l-a întâlnit și pe Ut, despre care crede că i-a salvat viața și care a primit premiul Pulitzer pentru celebra fotografie. Cei doi păstrează încă legătura.
Într-un interviu acordat anul trecut la CBC, Phuc declara: „Nu mai sunt o victimă a războiului. Sunt o supraviețuitoare. Simt că în urmă cu 50 de ani am fost o victimă a războiului, dar 50 de ani mai târziu, sunt o prietenă, un ajutor, o mamă, o bunică și o supraviețuitoare care militează pentru pace pace”.
Phuc a avut un mesaj și pentru copiii victime ale războiului din Ucraina: „Inima mea este frântă. Inima mea este frântă pentru toți oamenii care și-au pierdut viața, în special pentru copii. Nu voi uita niciodată ziua de 24 februarie 2022. Eu și mama mea plângem în fiecare moment gândindu-ne la ceea ce mi s-a întâmplat mie și familiei mele acum 50 de ani.”
