Foto: Unsplash
Până acum, aceasta pare a fi o dezamăgire unică britanică. Dar ce se întâmplă dacă Regatul Unit nu este o situație anormală, ci doar prima care reflectă o nouă realitate globală?
Să recunoaștem: zilele stimulentelor monetare fără inflație pe care globalizarea le-a facilitat – și crizele în serie s-au adâncit ulterior – s-au sfârșit.
Acest lucru va avea tot felul de consecințe nedorite pentru prețurile activelor în general și randamentele obligațiunilor în special, așa cum începem să vedem. Orice colaps viitor al pieței de acțiuni nu va fi îndepărtat la fel de ușor de băncile centrale. Luați-vă adio de la starea Greenspan-Bernanke-Draghi, prin care ratele dobânzilor au fost reduse ori de câte ori piețele de active se clătinau.
Băncile centrale, cel puțin în public, se agață în continuare de ideea că inflația este tranzitorie și că, dacă suntem pregătiți să suportăm recesiunea, ea va reveni în cele din urmă la ținta ei mandatată de aproximativ 2%.
În 1980, președintele Rezervei Federale de atunci, Paul Volcker, a declanșat o recesiune globală prin creșterea ratei fondurilor Fed la 20% pentru a elimina inflația din sistem. Înțelepciunea convențională spune că acest lucru a anunțat aproape patru decenii de creștere scăzută a inflației: așa-numita Mare Moderație.
Dar nu asta este cu adevărat ceea ce s-a întâmplat în anii 1980 și în anii 1990. În momentul în care am ieșit din recesiunea Volcker, China a început procesul de investiții, dezvoltare și deschidere constantă către comerț. Asta a făcut din economia mondială un loc foarte diferit. Datorită creșterii comerțului internațional, mai degrabă decât politicii monetare, inflația a fost plafonată și sărăcia extremă a început să scadă.
Dovezi convingătoare ale ineficienței politicii monetare de a ghida inflația provin din eșecul relaxării din ce în ce mai extreme a băncilor centrale de a ridica semnificativ prețurile de consum la începutul secolului XXI. O astfel de acomodare monetară istorică, totuși, a condus tocmai la fragilitatea financiară care a declanșat atât criza financiară globală din 2008, cât și colapsul pieței aurii.
Dar din 2008, comerțul mondial a scăzut semnificativ ca proporție din produsul intern brut global. Impulsionat de crizele financiare și de războiul comercial al lui Trump, a scăzut de la un vârf de 61% în 2008 la doar 52% în 2020, cel mai scăzut nivel din 2003. De atunci, desigur, am avut o pandemie, un război în Europa, manifestări din ce în ce mai dăunătoare ale schimbărilor climatice și cea mai mare dislocare a lanțului de aprovizionare la scara unei generații.
Așadar, privind inflația prin prisma comerțului global, este puțin probabil ca, chiar și atunci când ieșim din recesiune, stabilitatea prețurilor să fie restabilită. De fiecare dată când băncile centrale încearcă să aplice stimulente, acestea vor avea consecințe inflaționiste mai imediate. Flexibilitatea dispare, la fel și șansele unei reduceri semnificative pe termen scurt a vaselor vaste pe care băncile centrale globale le-au construit în anii de relaxare cantitativă. Întârzierea BOE în programul său de înăsprire ar putea foarte bine să fie începutul unei tendințe, lucru despre care Banca Centrală Europeană și Fed ar trebui să țină seama. Este posibil să rămânem blocați cu QE (relaxarea cantitativă) mult mai mult decât ne imaginăm.
Când randamentele sunt suprimate pentru o perioadă îndelungată, deciziile de alocare a activelor devin distorsionate și, ca și în cazul crizei financiare din 2008, se manifestă adesea în moduri dramatice și neașteptate odată ce lucrurile încep să meargă prost. După cum a gândit Warren Buffett, putem vedea cine înota gol.
Cea mai mare parte a lumii încă anticipează o revenire la un fel de normalitate cu inflație scăzută, motiv pentru care randamentele obligațiunilor se află în prezent într-o zonă a nimănui între creșterea prețurilor de consum și ratele dobânzilor de referință. Ceea ce-i aproape sigur este că acest lucru nu reprezintă niciun fel de echilibru pe termen lung și că randamentele obligațiunilor sunt la ani lumină distanță de reducerea inflației persistente.
Teama trebuie să fie aceea că Marea Britanie se află doar în fruntea unei noi realități globale de producție și reprezintă un semn al lucrurilor care vor urma pentru toți ceilalți.
CUVINTE CHEIE
Articole pe aceeaşi temă
