Ne apreciem cu adevărat genunchii doar atunci când nu mai funcționează. Același lucru este valabil și pentru ordinea globală: beneficiile sale anterioare devin evidente doar când aceasta se prăbușește, scrie într-un editorial din The Economist istoricul Yuval Noah Harari.
Redăm articolul.
Iar când ordinea se prăbușește, cei slabi suferă de obicei cel mai mult. Această lege a istoriei ar trebui să fie în mintea liderilor mondiali în perioada premergătoare summitului pentru pace în Ucraina, care va avea loc în Elveția pe 15 iunie. Dacă pacea nu poate fi restabilită, iar ordinea internațională bazată pe reguli continuă să se destrame, rezultatele catastrofale vor fi resimțite la nivel global.
Ori de câte ori regulile internaționale devin lipsite de sens, țările își caută în mod natural siguranța în armament și alianțe militare. Având în vedere evenimentele din Ucraina, poate cineva să învinovățească Polonia pentru că aproape și-a dublat armata și bugetului militar, Finlanda pentru aderarea la NATO sau Arabia Saudită pentru urmărirea unui tratat de apărare cu Statele Unite?
Din păcate, creșterea bugetelor militare se face în detrimentul celor mai slabi membri ai societății, deoarece banii sunt direcționați dinspre școli și clinici către tancuri și rachete. Alianțele militare tind și ele să lărgească inegalitatea. Statele slabe, lăsate în afara scutului lor de protecție, devin pradă ușoară. Pe măsură ce blocurile militarizate se răspândesc în întreaga lume, rutele comerciale devin tensionate și comerțul scade, cei săraci plătind cel mai mare preț. Iar pe măsură ce cresc tensiunile dintre blocurile militarizate, cresc și șansele ca o mică scânteie într-un colț îndepărtat al lumii să aprindă un conflict global. Deoarece alianțele se bazează pe credibilitate, chiar și o provocare minoră apărută într-o locație nesemnificativă poate deveni casus belli pentru un al treilea război mondial.
Umanitatea a văzut toate acestea înainte. Cu mai mult de 2.000 de ani în urmă, Sun Tzu, Kautilya și Tucidide au expus cum, într-o lume fără legi, căutarea securității face ca toți să fie mai puțin siguri. Iar experiențele trecute, cum ar fi al doilea război mondial și războiul rece, ne-au învățat în repetate rânduri că într-un conflict global, cei slabi suferă disproporționat.
În timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu, una dintre cele mai mari rate ale victimelor a fost în Indiile de Est Olandeze — Indonezia de astăzi. Când a izbucnit războiul în Europa de Est, în 1939, părea la o lume distanță de cultivatorii de orez din Java, dar evenimentele din Polonia au declanșat o reacție în lanț care a ucis aproximativ 3,5-4 milioane de indonezieni, în mare parte prin înfometare sau muncă forțată în mâinile ocupanților japonezi. Acest lucru a constituit 5% din populația indoneziană, o rată a victimelor mai mare decât cea a multor beligeranți majori, inclusiv Statele Unite (0,3%), Marea Britanie (0,9%) și Japonia (3,9%). Douăzeci de ani mai târziu, Indonezia a plătit din nou un preț deosebit de mare. Războiul rece poate că a fost rece la Berlin, dar a fost un infern arzător în Jakarta. În 1965-1966, între 500.000 și un milion de indonezieni au fost uciși în masacre cauzate de tensiunile dintre comuniști și anticomuniști.
Situația actuală este potențial mai gravă decât în 1939 sau 1965. Nu doar că un război nuclear ar pune în pericol sute de milioane de oameni din țările neutre, dar omenirea se confruntă și cu amenințări existențiale suplimentare, cum ar fi schimbările climatice și o inteligență artificială scăpată de sub control.
Pe măsură ce cresc bugetele militare, banii care ar fi putut ajuta la rezolvarea încălzirii globale alimentează în schimb o cursă globală a înarmărilor. Iar pe măsură ce competiția militară se intensifică, bunăvoința necesară pentru acorduri privind schimbările climatice se evaporă. Tensiunile în creștere distrug și șansa de a ajunge la acorduri privind limitarea unei curse a înarmărilor cu inteligență artificială. Războiul cu drone, în special, avansează rapid, iar lumea ar putea vedea în curând roiuri de drone complet autonome luptându-se între ele pe cerul Ucrainei și ucigând mii de oameni la sol. Apar roboții ucigași, dar oamenii sunt paralizați de dezacord. Dacă Ucrainei nu îi este curând adusă pacea, este probabil ca toată lumea să sufere, chiar dacă trăiește la mii de kilometri de Kiev și crede că bătălia de acolo nu are nicio legătură cu ea.
Spargerea celui mai mare tabu
Nu este niciodată ușor să aci pace. Se spune că națiunile merg la război printr-o ușă largă, dar singura ieșire este printr-o gaură de șoarece. În fața pretențiilor și intereselor conflictuale, este dificil să atribui vina și să găsești un compromis rezonabil. Cu toate acestea, războiul ruso-ucrainean este excepțional de simplu în comparație cu alte războaie.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, independența și granițele Ucrainei au fost universal recunoscute. Țara s-a simțit atât de sigură încât a acceptat să renunțe la arsenalul nuclear pe care îl moștenise de la Uniunea Sovietică, fără a cere Rusiei sau altor puteri să facă același lucru. În schimb, în 1994, Rusia (precum și Statele Unite și Marea Britanie) au semnat Memorandumul de la Budapesta, promițând „să se abțină de la amenințarea sau utilizarea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice” a Ucrainei. A fost unul dintre cele mai mari acte de dezarmare unilaterală din istorie. Schimbarea bombelor nucleare cu promisiuni pe hârtie li s-a părut ucrainenilor o mișcare înțeleaptă în 1994, când încrederea în regulile și acordurile internaționale era mare.
Douăzeci de ani mai târziu, în 2014, războiul ruso-ucrainean a început atunci când forțele ruse au ocupat Crimeea și au stimulat mișcări separatiste în estul Ucrainei. În următorii opt ani, războiul s-a diminuat, mai mult scurgându-se, până când, în februarie 2022, Rusia a lansat un atac, menit să cucerească toată Ucraina.
Rusia a oferit diverse scuze pentru acțiunile sale, mai ales aceea că a prevenit un atac occidental asupra Rusiei. Cu toate acestea, nici în 2014 și nici în 2022 nu a existat vreo amenințare iminentă cu o astfel de invazie armată. Vorbele vagi despre „imperialismul occidental” sau „coca-colonialismul cultural” pot fi suficient de bune pentru a alimenta dezbateri în turnurile de fildeș, dar nu pot legitima masacrarea locuitorilor din Bucea sau bombardarea Mariupolui până la moloz.
În cea mai mare parte a istoriei, termenul „imperialism” s-a referit la cazurile în care un stat puternic precum Roma, Marea Britanie sau Rusia țaristă a cucerit țări străine și le-a transformat în provincii. Acest tip de imperialism a devenit treptat un tabu după 1945. Deși nu au lipsit războaiele nici la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI – cu conflicte îngrozitoare în curs de desfășurare în Palestina și Israel, în Sudan, Myanmar și în alte părți – până acum nu existaseră cazuri în care o țară recunoscută internațional să fie pur și simplu ștearsă de pe hartă din cauza anexării de către un cuceritor puternic. Când Irakul a încercat să facă asta Kuweitului, în 1990-1991, o coaliție internațională a restaurat independența și integritatea teritorială a Kuweitului. Iar când Statele Unite au invadat Irakul, în 2003, nu s-a pus niciodată problema anexării țării sau a vreunei părți a acesteia.
Rusia a anexat deja nu doar Crimeea, ci și toate teritoriile pe care armatele sale le ocupă în prezent în Ucraina. Președintele Vladimir Putin urmează principiul imperial conform căruia orice teritoriu cucerit de armata rusă este anexat de statul rus. Într-adevăr, Rusia a mers până la anexarea mai multor regiuni pe care armatele sale doar intenționează să le cucerească, cum ar fi părțile neocupate din regiunile Herson, Zaporijia și Donețk.
Domnul Putin nu s-a obosit să-și ascundă intențiile imperiale. El a susținut în repetate rânduri, cel puțin din 2005, că prăbușirea imperiului sovietic a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului” și a promis că va reconstrui acest imperiu. El a mai susținut că națiunea ucraineană nu există cu adevărat și că Rusia are un drept istoric asupra întregului teritoriu al Ucrainei.
Dacă domnului Putin i se permite să câștige în Ucraina, acest tip de imperialism va reveni peste tot în lume. Ce va împiedica atunci Venezuela, de exemplu, să cucerească Guyana sau Iranul să cucerească Emiratele Arabe Unite? Ce va împiedica Rusia însăși să cucerească Estonia sau Kazahstanul? Nicio graniță și niciun stat nu ar putea găsi siguranță în ceva, în afară de armament și alianțe. Dacă este încălcat tabuul cuceririlor imperiale, atunci chiar și statele ale căror independență și granițe dobândiseră recunoaștere internațională cu mult timp în urmă se vor confrunta cu un risc tot mai mare de invazie și chiar de a redeveni provincii imperiale.
Acest pericol nu este scăpat din vedere de către observatorii din fostele colonii imperiale. Într-un discurs din februarie 2022, ambasadorul kenyan la ONU, Martin Kimani, a explicat că, după prăbușirea imperiilor europene, oamenii proaspăt eliberați din Africa și din alte părți au tratat granițele internaționale ca fiind sacrosante, pentru că au înțeles că alternativa este să ducă războaie nesfârșite. Țările africane au moștenit multe granițe potențial disputate din trecutul imperial, dar, așa cum a explicat domnul Kimani, „am convenit că ne vom mulțumi cu granițele pe care le-am moștenit… În loc să formăm națiuni care au privit mereu înapoi în istorie cu o nostalgie periculoasă, noi am ales să privin înainte către o măreție pe care niciuna dintre numeroasele noastre națiuni și popoare nu a cunoscut-o vreodată”. Referindu-se la încercarea lui Putin de a reconstrui imperiul sovietic, Kimani a spus că, deși colapsul imperial lasă de obicei multe dorințe neîmplinite, acestea nu ar trebui să fie urmărite niciodată cu forța. „Trebuie să desăvârșim recuperarea din jarul imperiilor moarte într-un mod care să nu ne cufunde înapoi în noi forme de dominație și opresiune”.
După cum a sugerat domnul Kimani, forța motrice din spatele invaziei declanșate de Rusia în Ucraina este nostalgia imperială. Pretențiile teritoriale ale Rusiei în Ucraina nu au nicio bază în dreptul internațional. Desigur, ca orice țară, Rusia are preocupări legitime de securitate și orice acord de pace trebuie să țină seama de ele. În ultimul secol, Rusia a suferit invazii repetate care au costat viețile a milioane de cetățeni săi. Rușii merită să se simtă în siguranță și respectați. Dar nicio problemă de securitate rusă nu poate justifica distrugerea națiunii ucrainene. Nici nu ar trebui să ne facă să uităm că și Ucraina are preocupări legitime de securitate. Având în vedere evenimentele din ultimul deceniu, Ucraina are în mod clar nevoie de garanții mai robuste împotriva viitoarei agresiuni rusești decât Memorandumul de la Budapesta sau Acordurile de la Minsk din 2014-2015.
Imperiile s-au justificat întotdeauna prin prioritizarea propriilor preocupări de securitate, dar cu cât au devenit mai mari, cu atât au dobândit mai multe preocupări de securitate. Roma antică s-a angajat pentru prima dată în proiectul său imperial din cauza preocupărilor de securitate din centrul Italiei și, în cele din urmă, s-a trezit ducând războaie brutale la mii de kilometri de Italia din cauza preocupărilor sale de securitate pe Dunăre și Eufrat. Dacă preocupările de securitate ale Rusiei sunt recunoscute ca o bază legitimă pentru cuceririle pe Nipru, ele ar putea fi folosite în curând pentru a justifica cuceririle pe Dunăre și Eufrat.
Următorii lideri ai umanității
Pentru a preveni o nouă eră a imperialismului, este nevoie de conducere din mai multe direcții. Următorul summit de pace din Ucraina poate oferi scena pentru doi pași deosebit de importanți.
În primul rând, țările europene, dintre care unele ar putea fi următoarele ținte ale imperialismului rus, ar trebui să își ia un angajament ferm de a sprijini Ucraina, indiferent de cât de mult va dura războiul. Pe măsură ce Rusia își intensifică campania de distrugere a infrastructurii energetice a Ucrainei, de exemplu, Europa ar trebui să garanteze aprovizionarea cu energie a Ucrainei de la centralele electrice din țările NATO. Și indiferent de ce se va întâmpla la alegerile americane din noiembrie, Europa ar trebui să se angajeze să ofere Ucrainei banii și armele de care are nevoie pentru a se proteja în continuare. Având în vedere tendințele izolaționiste ale Partidului Republican și ale altor segmente ale societății americane, Europa nu se poate baza pe Statele Unite pentru munca grea.
Astfel de angajamente sunt singurul lucru care va convinge Rusia să negocieze cu seriozitate pentru pace. Rusia are multe de pierdut dintr-un război prelungit. Cu fiecare lună în care războiul merge înainte, visul domnului Putin de a face din țara sa o mare putere se estompează, deoarece ostilitatea ucraineană față de Rusia se adâncește, dependența Rusiei de alte puteri crește, iar Rusia rămâne și mai în urmă în cursele tehnologice cheie. Prelungirea războiului amenință să transforme Rusia într-un vasal chinez. Cu toate acestea, dacă dl Putin crede că europenii s-au săturat să susțină Ucraina, va juca pe cartea timpului, în speranța de a cuceri în sfârșit țara. Discuții serioase d epace pot începe numai atunci când va deveni clar că Europa e în asta pe termen lung.
Al doilea pas important ține de o mai mare conducere din partea țărilor non-europene. Puterile în ascensiune precum Brazilia, India, Indonezia și Kenya critică adesea puterile occidentale pentru crimele imperialiste din trecut și pentru incompetența și favoritismul actual. Într-adevăr, sunt multe de criticat. Dar este mai bine să ocupi centrul scenei și să conduci decât să stai pe margine și să te joci de-a whataboutism-ul. Puterile non-occidentale ar trebui să acționeze pentru a proteja ordinea internațională nu pentru a obliga un Occident în declin, ci în beneficiul lor propriu. Acest lucru va cere unor puteri precum Brazilia și India să cheltuie capital politic, să-și asume riscuri și, dacă toate celelalte nu reușesc, să ia o poziție în apărarea regulilor internaționale. Acest lucru nu va fi ieftin, dar prețul de a nu face nimic va fi mult mai mare.
În septembrie 2022, prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, i-a spus lui Putin că „era de astăzi nu este era războiului”. Când dl Modi -a amintit ulterior conversația, a adăugat că epoca de astăzi „este una a dialogului și a diplomației. Și toți trebuie să facem tot ce putem pentru a opri vărsarea de sânge și suferința umană”. Au trecut multe luni de când dl Modi și-a exprimat aceste sentimente. Dacă liderii mondiali nu iau măsuri decisive, se pare că epoca dialogului se va încheia și se va abate asupra noastră o nouă eră a războiului nelimitat.
Prin urmare, liderii din întreaga lume ar trebui să participe la următorul summit și să lucreze împreună pentru a pune capăt războiului într-un mod drept și durabil. Asigurarea păcii în Ucraina i-ar poziționa pe acești lideri ca pionieri globali în care se poate avea încredere că vor rezolva alte conflicte, că vor aborda schimbările climatice și AI și că vor ghida omenirea în zbuciumatul secol XXI.
