De ce este greu de intimidat Iranul? Explicațiile publicației The Economist

Iranul se dovedește greu de intimidat de către Statele Unite, scrie The Economist.

Descurajarea este un concept simplu: folosirea amenințării cu forța pentru a împiedica inamicul să facă ceva.

Pe hârtie, America nu ar trebui să aibă probleme în a opri Iranul în acest fel. SUA au o armată care străbate tot globul. Iranul se bazează încă pe nave de război și avioane de luptă care sunt anterioare aterizării pe Lună.

În practică, însă, Iranul s-a dovedit a fi diabolic de dificil de descurajat. Este greu să descurajezi insurgenții și milițiile prin campanii aeriene; obiectivele lor sunt uzura și supraviețuirea, nu o guvernare bine organizată, iar aceștia sunt dispuși să suporte pierderi.

Invazia la scară largă este singura modalitate reală de a-i descuraja, iar istoria unor astfel de intervenții se dovedește salutară.

Din octombrie, acoliți Republicii Islamice din Siria și Irak au efectuat peste 160 de atacuri asupra trupelor americane. Unele au fost inofensive – mai mult teatru decât amenințare -, dar nu și cel din 28 ianuarie, care a ucis trei soldați americani la o bază din nord-estul Iordaniei.

Între timp, Houthi, o miliție susținută de Iran în Yemen, a desfășurat timp de luni de zile o campanie de atacuri cu rachete și drone împotriva navelor comerciale din Marea Roșie, sufocând o cale navigabilă care gestionează probabil 30% din comerțul global cu containere.

America a început să riposteze. La 3 februarie a bombardat peste 85 de ținte în vestul Irakului și în estul Siriei, prima rundă a ceea ce președintele Joe Biden a promis că va fi un răspuns în mai multe etape la atacul cu drone din Iordania.

I-a lovit pe rebelii Houthi a doua zi și din nou pe 5 februarie, ca parte a unei campanii împotriva grupului care a durat până acum o lună. Cu toate acestea, atacurile din partea milițiilor susținute de Iran continuă, chiar și după loviturile aparent menite să le descurajeze.

Ce spun criticii lui Biden

Criticii duri ai lui Biden spun că știu din ce cauză: amenințările americane nu sunt credibile pentru că America nu este dispusă să lovească ea însăși Iranul. „Administrația Biden îi poate elimina ușor pe toți  acoliții Iranului, dar nu va descuraja agresiunea iraniană”, a declarat Lindsey Graham, un senator republican din Carolina de Sud.

În schimb, ei cer atacuri directe asupra teritoriului iranian, dând exemplul operațiunii „Praying Mantis”, din timpul „războaielor petroliere” din anii 1980, în care America a scufundat cinci nave de război iraniene și a distrus două dintre platformele sale petroliere din Golful Persic.

Criticii de stânga aduc un argument diferit. Aceștia consideră că discuțiile despre descurajare sunt inoportune, oferind în schimb ceea ce ei consideră o soluție simplă: încetarea războiului din Gaza. Dacă Israelul încetează să mai ucidă palestinieni, milițiile susținute de Iran ar putea înceta propriile lor acte violente.

Ambele argumente sunt eronate. Este adevărat că lovirea marinei iraniene în 1988 a obligat-o să reducă atacurile asupra petrolierelor (și să înceteze cu totul să mai atace americani). Dar Iranul din 1988 era epuizat în urma unui război de opt ani împotriva Irakului lui Saddam Hussein și era lipsit de aliați puternici. Nu a avut de ales decât să dea înapoi. Iranul de astăzi, în schimb, are o rețea puternică de reprezentanți și un anumit grad de sprijin atât din partea Rusiei, cât și a Chinei. O rundă de lovituri americane ar putea să-l facă și mai înclinat să folosească acești pioni și, poate, să grăbească obținerea unei bombe nucleare ca asigurare împotriva unor atacuri viitoare.

În ceea ce privește războiul din Gaza, mulți dintre acoliții Iranului citează conflictul ca justificare pentru acțiunile lor. Dar istoria nu a început la 7 octombrie. Milițiile din Siria și Irak au comis zeci de atacuri împotriva trupelor americane în ultimul deceniu.

Houthi, de asemenea, au un record de atacuri asupra transportului maritim. În 2018, au tras o rachetă asupra unui cargou turcesc care transporta grâu în Yemen; în 2019, au capturat pentru scurt timp două nave sud-coreene. Războiul este doar o scuză pentru a intensifica ceea ce făceau deja.

Eforturile Americii de a descuraja Iranul provin din contradicții mai profunde în politica sa privind Orientul Mijlociu, și anume dorința sa de-a pivota departe de regiune, menținând în același timp trupe în teritoriu, lăsând o prezență militară suficient de mare pentru a juca un rol semnificativ, dar prea mică de fapt pentru a constrânge Iranul.

Acest aranjament a avut consecințe mortale la 28 ianuarie. Atacul cu dronă din Iordania a lovit un avanpost cunoscut sub numele de Turnul 22, un centru logistic pentru al-Tanf, o garnizoană americană îndepărtată din Siria, situată în apropiere de granița tripartită cu Irak și Iordania.

Înființată în timpul campaniei împotriva Statului Islamic, nimeni nu-și poate explica cu exactitate de ce al-Tanf încă mai există.

Oficialii americani vorbesc o serie de misiuni, de la protejarea unei tabere de refugiați din apropiere și până la monitorizarea liniilor de aprovizionare iraniene în Siria. În practică, însă, acesta servește mai ales drept țintă pentru grupurile susținute de Iran ori de câte ori vor să se ia la trântă cu America.

Acoliții sunt vitali pentru regimul iranian

Regimul iranian își consideră acoliții ca fiind vitali pentru supraviețuirea sa: aceștia duc un lung război de uzură pentru a alunga trupele americane din Orientul Mijlociu și pentru a pune piedici aliaților Americii din Israel și din Golf. Descurajarea poate funcționa doar dacă această percepție se schimbă. Atacurile aeriene nu vor rezolva problema și nici defilarea portavioanelor și a bombardierelor cu rază lungă de acțiune prin regiune, așa cum a făcut America în mod repetat în ultimii ani.

Poate că Iranul ar putea fi descurajat să-și folosească pârghiile dacă ar crede că America este pregătită să răstoarne regimul Republicii Islamice. După două decenii de aventuri americane eșuate în Orientul Mijlociu, însă, nici americanii, nici iranienii nu cred asta. Chiar și Donald Trump, care a întruchipat „teoria nebunului” a lui Richard Nixon în materie de politică externă, nu a atacat direct Iranul.

Nici aliații americani din regiune nu cred acest lucru. În urmă cu un deceniu, Israelul și unele state din Golf ar fi putut aclama loviturile americane asupra reprezentanților iranieni. Atunci, ca și acum, regiunea era în flăcări: Iranul îl ajuta pe Bashar al-Assad să transforme Siria într-o șerpărie, iar rebelii Houthi se năpusteau din redutele lor din nord pentru a prelua controlul asupra majorității centrelor populate din Yemen. O campanie susținută de lovituri americane ar fi putut schimba cursul războaielor civile din ambele țări.

Astăzi, însă, aceste războaie sunt practic rezolvate – în favoarea aliaților Iranului. Regimul și-a înfipt adânc cârligele în patru țări arabe. Acesta este motivul pentru care Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au încercat să-și îmbunătățească relațiile cu Iranul: dacă America nu-și poate proteja partenerii, ele consideră că detensionarea prin angajament diplomatic și stimulente economice este o alternativă mai sigură.

În cadrul unei ședințe de informare cu reporterii după loviturile din Siria și Irak, oficialii americani nu au făcut nicio mențiune despre descurajare. În schimb, au vorbit despre încercarea de a „degrada” capacitățile grupurilor susținute de Iran.

Acesta ar putea fi un obiectiv mai realist: dacă America folosește suficient de multe rachete anti-navă împotriva Houthi, aceștia vor trebui să înceteze din a mai trage (cel puțin până când Iranul le va livra mai multe arme).

Dar acest lucru ar necesita o campanie prelungită de genul celei pe care Biden vrea să o evite, ceea ce ne readuce la miezul problemei. În Orientul Mijlociu, America este împărțită între a pleca și a rămâne și nu se poate decide ce să facă cu forțele pe care le mai are în regiune. Status quo-ul nu funcționează – și, în mod paradoxal, Iranul este cel care a împiedicat America să îl schimbe.

Distribuie știrea

Citește și