George Friedman: Să doborâm un mit. Pentru America, 2024 nu este 1973
Actuala tectonică a relațiilor dintre SUA și Israel nu poate fi comparată cu cea din 1973, este de părere analistul George Friedman.
Redăm argumentele sale dintr-un articol publicat pe platforma Geopolitical Futures.
Cultura militară israeliană s-a format în octombrie 1973, când Egiptul și Siria au atacat fără avertisment. Important este că atacul a reprezentat o amenințare directă la adresa intereselor americane.
Atât Egiptul, cât și Siria erau înarmate de Uniunea Sovietică, astfel încât o înfrângere israeliană ar fi putut oferi Moscovei controlul asupra Canalului Suez și, printr-o ocupație siriană, accesul la petrolul saudit. Situația s-a manifestat rapid prin embargoul petrolier arab, generând o criză economică în SUA și în restul Occidentului.
Astfel, Washingtonul s-a grăbit să acorde sprijin material Israelului și a lansat un proces diplomatic care a fost în beneficiul său și al aliatului său din Orientul Mijlociu, blocându-i în același timp pe sovietici.
Este ușor de trasat paralele, chiar și inconștiente, din momentele în care Statele Unite se găsesc într-un pericol profund. Legat de poziția Israelului acum, cred că asta a făcut, deși în mod greșit.
Adânc înrădăcinată în psihicul israelian există noțiunea că Statele Unite nu vor abandona Israelul in extremis. Dar există o vorbă care spune că națiunile nu au prieteni sau dușmani permanenți, ci doar interese permanente. În 1973, interesul israelian a fost să protejeze întregul Israel – și acesta a fost absolut. Statele Unite aveau ceea ce s-ar putea numi un interes sentimental față de Israel, dar construirea unei strategii pe sentimente este periculoasă. Ceea ce conta cu adevărat pentru Washington era Uniunea Sovietică.
Israelul este acum implicat într-un război cu unele asemănări. Există incompetența serviciilor de informații israeliene și credința că doar o înfrângere decisivă a inamicului va asigura securitatea națională.
Strategia sa, ca să nu mai vorbim de retorica sa politică, presupune în mod clar că Statele Unite împărtășesc interesul Israelului de a desfășura o operațiune politică, costisitoare financiar, împotriva Hamas.
Războiul din 1973 a durat câteva săptămâni, nu câteva luni. Această operațiune va genera costuri fără a avea beneficiile evidente din 1973. Teoria este că o lovitură masivă va anihila Hamas și va elimina amenințarea islamismului radical. Este o idee trasă de păr. Dacă nu este tratată politic, această amenințare devine o realitate permanentă. În 1973, loviturile masive au schimbat politica egipteană. Dar nu mai suntem în 1973, iar percepția Egiptului asupra realității și a Hamas nu este aceeași. Nici cea a Iranului nu este. Israelul visează la o altă Bătălie a Fermei Chinezești, în care israelienii au traversat Canalul Suez și au redefinit războiul în favoarea sa. Războiul din acest an este diferit, iar o bătălie decisivă este greu de imaginat.
Cel mai important este că în acest război SUA nu au un interes copleșitor în joc, iar starea de spirit existentă este marcată de o divizare acerbă. Ceea ce au în comun cele două războaie este un eșec masiv al serviciilor de informații. Chiar și o înfrângere a Hamas nu face decât să pregătească terenul pentru următorul război, iar Israelul trebuie să se confrunte cu posibilitatea următorului eșec al serviciilor de informații.
Războiul nu este o arenă a binelui și a răului. Este o sferă a informațiilor și a armelor.
Israelienii luptă în circumstanțe extrem de constrânse, cu o strategie în care continuă să angajeze în serie Hamas. Acesta este un drum foarte lung și periculos. Nu suntem în 1973.
