Canibalism, vânzări de copii, morţi atât de mulţi încât cu greu puteau fi număraţi, epidemii, războaie – toate acestea au marcat istoria omenirii. În 2024, căldura excesivă şi seceta produc pagube uriaşe, dar vremurile ne oferă soluţii pentru a proteja populaţia de foamete şi boli. O incursiune în trecutul României arată că în urmă cu câteva veacurile lucrurile stăteau cu totul altfel, iar dramele trăite de români depăşesc imaginaţia.
Speranţa de viaţă în Ţările Române între secolele 14 şi 17 era undeva la 29 de ani. Asta din cauza indicelui de mortalitate mare în rândul copiilor şi al tinerilor, potrivit lucrării Cavalerii Apocalipsului, semnată de istoricii Paul Cernovodeanu şi Paul Binder. Este şi motivul pentru care fetele se căsătoreau foarte devreme, la 13-14 ani. Alte surse indică o speranţă de viaţă de maximum 40 de ani. O astfel de situaţie era generată şi de calamităţile naturale, care invariabil produceau foamete însoţită de multe ori de epidemii.
În 1545, ca urmare a unei invazii de lăcuste care au distrus recoltele, ţăranii din Ţara Românească, arata consemnări ale epocii, au fost obligaţi să îşi vândă copiii ca robi turcilor pentru a putea supravieţui.
După 8 ani, subnutriţia provocată de recolte slabe în toate ţările române a facilitat reapariţia ciumei. În Braşov, din 11.000 de locuitori, 7000 au murit în urma contaminării. Astfel de dezastre primeau explicaţii mistice, în lipsa argumentelor ştiinţifice.
Condiţiile meteo extreme din ultima parte a domniei lui Mihai Viteazul combinate cu războiul aproape permanent din acea perioadă au avut drept consecinţă o nouă foamete.
Oamenii măcinau oasele cailor morţi şi obţineau o făină din care făceau un terci. Coaja de copac, buruienile şi papura erau consumate de asemenea. Ba chiar în localităţi transilvane ca Bobâlna, Rapolt si Lăpuşnic ar fi existat cazuri de canibalism.
Seceta,foametea şi ciuma au fost prezente în ţările române iarăşi între 1717-1719. Cronicarul Radu Popescu descrie viaţa grea a oamenilor de la ţară şi din Bucureşti
“Într-această vară era în ţară mare secetă şi nu se făcuse pâine mai nimic şi era mare foamete cât mulţi oameni mureau de foame, nu numai la ţară şi la Bucureşti în toate dimineţile se găseau pe uliţă oameni morţi de foame.”
Invaziile de lăcuste erau numeroase de-a lungul timpului şi produceau mari dezastre. Nici acum spun specialiştii nu sunt soluţii rapide pentru a limita şi apoi elimina răspândirea de boli sau pentru a suprima dăunătorii culturilor.
Perioade catastrofale precum cea dintre 1658-1664 au dus la apariţia unor expresii folosite până în prezent precum „ţara lui Papură Vodă.”. Aceasta poreclă i s-a pus lui Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu care a domnit în Moldova 3 ani,1659-1661, cu unele întreruperi.
În cursul domniei sale scurte o foamete cumplită însoţită de o epidemie de ciumă a determinat pe moldoveni să mănânce până şi papură pentru a nu muri de foame.
Au fost menţionate şi fenomene ciudate precum cea din 1599 în Transilvania unde au fost semnalate stoluri de păsări agresive care ar fi atacat şi orbit în jur de 30.000 de vite sau o invazie de ţânţari
