China reușește să țină sub control disidența fără a avea nevoie de-o poliție secretă, scrie The Economist.
S-a investit o cantitate mare de gândire pentru a face Muzeul Poliției din Beijing o atracție prietenoasă pentru familii. Aflat într-o clădire clasică din apropierea Pieței Tiananmen, muzeul se concentrează pe eroismul luptei împotriva criminalității.
Vitrinele sale expun arme folosite de poliția chineză. Un manechin de câine de poliție poartă o vestă antiglonț, cască de tip comando și bocanci de protecție pe lăbuțe. În timpul sărbătorilor de Anul Nou Lunar, într-o zi obișnuită a săptămânii, părinții și copiii admirau exponate precum elicoptere de poliție, echipe antidrog, patrule de trafic și ofițeri din domeniul cibernetic, care mențin internetul „sănătos”. Represiunea politică are parte de o mențiune trecătoare, dar într-o secțiune istorică. O fotografie veche arată studenți protestatari arestați de agenți în civil, dar cu decenii înainte ca Partidul Comunist să preia puterea.
Nu ar fi o sarcină simplă să găsești opusul acestui muzeu – un loc care simbolizează partea întunecată a statului polițienesc. China nu are un echivalent direct al KGB-ului din era sovietică, adică o agenție de poliție secretă cu armate de agenți. În Beijing nu există nimic asemănător clădirii Lubianka a KGB-ului, o închisoare notorie din centrul orașului al cărei nume provoacă teamă în inimile locuitorilor Moscovei. Cu toate acestea, protestele politice împotriva stăpânirii Partidului Comunist sunt aproape inexistente. Acest lucru se datorează faptului că partidul a construit cel mai capabil stat de supraveghere din istorie, argumentează „The Sentinel State: Surveillance and the Survival of Dictatorship in China”, o carte nouă scrisă de Minxin Pei.
„Reprimarea preventivă”
Sistemul Chinei, de „reprimare preventivă”, este conceput pentru a descuraja, detecta și frustra criticii regimului cu partid unic înainte ca aceștia să poată organiza sau acționa, afirmă Pei, de la Claremont McKenna College din California. Parțial, acest lucru implică instrumente de înaltă tehnologie care au făcut senzație la nivel mondial, de la camerele de recunoaștere facială și cititoarele de numere de înmatriculare auto până la dispozitivele de urmărire a telefoanelor mobile. Firewall-uri digitale înconjoară internetul Chinei, iar algoritmii monitorizează serviciile de mesagerie și comentariile online. Depășiți o linie roșie nevăzută și poliția va bate curând la ușă. Cartea evaluează și potențialul unui „sistem de credit social”, încă neterminat, care atribuie cetățenilor scoruri pentru comportamentul lor social și antisocial în afaceri și viața privată.
Pei sugerează însă gadgeturile nu pot explica succesul Chinei în suprimarea disidenței. El susține că acest lucru se explică în cea mai mare parte prin suprapunerea rețelelor de oameni perfect analogice. Cei mai mulți dintre aceștia nu sunt agenți cu normă întreagă. Când a căzut Zidul Berlinului, în 1989, Germania de Est avea un ofițer al Stasi pentru fiecare 165 de cetățeni. China ar avea nevoie de 8,5 milioane de asemenea securiști pentru a se atinge aceeași proporție, dar de fapt angajează o fracțiune mică din această cifră. Ministerul Securității de Stat, principala agenție civilă de spionaj a Chinei, se ocupă de spionajul extern și de contrainformațiile interne. Filialele MSS din întreaga țară supraveghează străinii, chinezii cu conexiuni internaționale și minoritățile etnice cu legături transfrontaliere sau profil internațional, inclusiv tibetani și uiguri. Agenții securității de stat au puteri impresionante de intimidare și reținere a țintelor, fără acuzație. Dar MSS este relativ mic și are „o vedere limitată în ceea ce privește supravegherea internă”, notează cartea.
O agenție de poliție secretă mai semnificativă se ascunde în cadrul Ministerului Securității Publice, serviciul de poliție regulat al Chinei, scrie Pei. Această forță din interiorul unei forțe este cunoscută sub numele de unitatea de protecție a securității politice (zhengbao, pe scurt). Numărul total de polițiști chinezi nu este făcut public, dar se crede că depășește 2 milioane. Bazându-se pe anuarele și publicațiile de provincie, municipale și de comitat, Pei estimează că 3-5% din toți polițiștii lucrează pentru zhengbao la nivel național și local. Aceasta înseamnă 60.000-100.000 de ofițeri zhengbao, adică unul pentru fiecare 14.000-23.000 de cetățeni. Aceștia sunt completați de wenbao, o unitate de poliție care supraveghează instituțiile culturale și educaționale, în special universitățile.
O altă unitate de elită este Comisia pentru Afaceri Politice și Juridice, un organism al partidului. Aceasta coordonează operațiuni de supraveghere și „birouri de menținere a stabilității” însărcinate cu înăbușirea grevelor și a protestelor înainte de a începe. O agenție puternică, supraveghează în general politica de securitate și evaluează polițiștii și oficialii legali din punct de vedere politic.
Cartea sugerează că China nu are nevoie de o agenție de poliție secretă cu milioane de ofițeri. Acest lucru se datorează faptului că statul său de supraveghere se bazează pe alți piloni care oferă ajutor part-time, dar inestimabil. Primul este reprezentat de ofițerii de rând din secțiile de poliție de cartier. În propaganda chineză, acești polițiști nu au nimic sinistru. Sunt eroi de cartier, care luptă împotriva criminalității și mențin siguranța publică. Dar din atribuțiile lor fac parte și urmărirea disidenței politice sau a nemulțumirii publice. Jurământul polițistului menționează susținerea „conducerii absolute a Partidului Comunist” înainte de a vorbi despre protejarea publicului.
Acea activitate a poliției care nu le este prezentată copiilor
Posturile de poliție sunt obligate să monitorizeze „personalul cheie”, un termen formal pentru milioanele de chinezi cu dosare la poliție, inclusiv foști deținuți și suspecți de crimă, dar și cei considerați o amenințare la „siguranța statului”. Secțiile de poliție monitorizează, de asemenea, milioane de „indivizi cheie”, un grup care include activiști pentru drepturile omului, credincioși, persoane care depun petiții la guvern pentru reparații legale.
Toate acestea implică un al doilea pilon al statului de supraveghere: informatorii. Pei citează documente în care guvernele orașelor și districtele de poliție se laudă că recrutează ca informatori curieri expres, comercianți, paznici, recepționeri de hotel și administratori de clădiri. Xi’an, un oraș din vest, a raportat odată că unul din 12 șoferi de taxi din oraș lucrează pentru poliție. Universitățile raportează că profesorii străini și studenții uiguri sunt sub o supraveghere atentă, datorită studenților recrutați să-și spioneze atât profesorii, cât și colegii de grupă. Milioane de membri de partid și voluntari comunitari sunt rugați să raporteze acte suspecte, precum și colegi și vecini nemulțumiți de autorități. Sistemul luptă împotriva criminalității și apără monopolul partidului asupra puterii: nu există o linie clară care să separe aceste două sarcini.
Această complexitate se potrivește partidului. Are ochi și urechi pretutindeni, evitând totuși să o agenție de poliție de sine stătătoare, precum KGB sau Stasi, care ar putea alarma publicul sau ar deveni prea puternică pentru a fi controlată. Se pare că statul de supraveghere al Chinei se ascunde la deplină vedere.
