„Occidentul este năpădit de accidentul de elicopter în care a murit președintele iranian Ebrahim Raisi. Un oficial de la Bruxelles a sugerat că ajutorul acordat echipei de salvare a fost un act de „solidaritate a UE”. Chiar așa? Solidaritate cu bruta care a agresat femeile care au îndrăznit să își dea jos hijaburile?” – scrie publicistul Roger Boyes într-un editorial din The Times.
Redăm articolul semnat de Roger Boyes.
NATO a transmis condoleanțe, ONU a ținut un minut de reculegere, iar Financial Times l-a descris pe Raisi (cunoscut și ca „Măcelarul din Teheran”) ca fiind un „familist”.
Poate că este doar o izbucnire necugetată a lui De mortuis nil nisi bonum. Sau poate că este vorba de altceva, de sentimentul că regimul clerical este pe cale să intre într-o perioadă extrem de volatilă, chinuindu-se să-și păstreze legitimitatea. Toată lumea, din Est și din Vest, ar trebui să fie nervoasă în legătură cu o revoluție iminentă care va aduce un nou ciclu de violență în Orientul Mijlociu.
„Aterizarea dură” care l-a ucis pe președinte pe un versant cețos al muntelui a înlăturat nu doar șeful statului, ci și un candidat principal la succesiune al liderului suprem mult mai puternic, ayatollahul Ali Khamenei.
Acesta are 85 de ani, este bolnav, este doar al doilea lider suprem după fondatorul revoluției islamice din 1979, ayatollahul Ruhollah Khomeini, și este îngrijorat că ar putea fi ultimul. O luptă oarbă pentru succesiune riscă să deschidă răni vechi, expunând straturi de eșecuri ale statului.
Revoluțiile din Orientul Mijlociu sunt uneori conduse la vârf, cum ar fi schimbarea dirijată în prezent de prințul moștenitor Mohammed bin Salman în Arabia Saudită. Rezultatul acestui experiment este încă incert, iar experiența revoluțiilor conduse de jos în sus prin revolte populare, precum cele din Primăvara Arabă din 2011, ne spune că lucrurile se termină prost, cu închisori pline până la refuz și cu armata sau instituțiile de securitate care încearcă să pună capac nemulțumirilor.
Planul în Iran este de a organiza alegeri prezidențiale de urgență în termen de 50 de zile. Intermediarii puterii de la Teheran urăsc accelerarea evenimentelor politice și probabil că vor pune la cale un rezultat care să-l ridice pe candidatul cel mai apropiat de Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC).
Acest lucru îl indică pe actualul președinte de linie dură al parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf. Odată stabilită direcția de deplasare a guvernului – marginalizarea reformatorilor – cărțile vor fi ordonate în cadrul Adunării Experților, un conclav de juriști islamici format din 88 de membri care alege următorul lider suprem.
Se pare că ayatollahul Khamenei are pe cineva în minte – cel de-al doilea fiu al său, Mojtaba, în vârstă de 54 de ani, văzut în prezent adesea alături de tatăl său (la propriu, la dreapta sa, întrucât ayatollahul a pierdut folosirea acestui mâini într-o tentativă de asasinat în 1981).
La 17 ani, a luptat în războiul Iran-Irak, alăturându-se batalionului Habib al islamiștilor radicali din cadrul Diviziei 27 Mohammed Rasulullah. Unitatea era condusă de un antisemit virulent și membru fondator al Hezbollahului libanez. Veteranii Habib au ajuns în poziții de conducere în cadrul serviciilor de securitate și de informații iraniene.
După război, fiul a devenit un cleric șiit, o figură-cheie în aparatul executiv al tatălui său, biroul liderului suprem, controlorul și administratorul unor sume mari de bani. Dar legăturile sale cu securitatea sunt cele care fac din el candidatul probabil. El a preluat conducerea miliției Basij care a zdrobit protestele după alegerile fraudate din 2009.
Autoritatea politică de a opera, în țară și în străinătate, pentru IRGC provine de la liderul suprem. Calculul ayatolahului ar putea fi: cine mai bine decât Junior pentru a cimenta legăturile cu comandanții Hezbollah într-un viitor război cu Israelul? Cine ar fi mai potrivit decât propriul său veteran Basij, carnea și sângele său, pentru a respinge o contrarevoluție după moartea sa?
S-ar putea ca Mojtaba să fi fost dintotdeauna alegerea sa, dar a fost obligat de un angajament, făcut pentru prima dată de predecesorul său Khomeini, de a nu crea un sistem ereditar; liderii supremi erau selectați prin voința lui Allah, nu prin fondul genetic.
Este posibil ca moartea lui Raisi să-l fi scutit de această obligație, președintele murind ca un martir în elicopterul său Bell. Există și alți posibili candidați, inclusiv clericul Alireza Arafi, în vârstă de 67 de ani, care, în calitate de lider al rugăciunii de vineri în orașul sfânt Qom, ar putea avea acreditări teologice mai puternice decât Mojtaba.
Dar liderul suprem știe cum să fenteze sistemul, iar argumentele sale pentru establishment vor fi clare: viitorul însuși al republicii islamice ar putea fi în curând în joc. Iar el este un om disperat. Diferitele armate proxy împrăștiate de Iran în regiune ar putea sfârși la datorie, târând Iranul în războaie nesustenabile. Arabii moderați nu au fost descurajați de războiul din Gaza să ia în considerare o alianță anti-Iran cu Israelul. Regimul clerical începe să se destrame. Mojtaba este omul în care are încredere.
Aceasta este mai mult decât o poveste de conspirație obscură dintr-un ținut îndepărtat. Schimbarea socială în Iran este esențială, dar este blocată de o ordine teocratică artritică care este în căutare constantă de dușmani. Dacă Teheranul nu s-ar grăbi să dezvolte arme nucleare, dacă nu ar submina vecinătatea, dacă nu ar amenința Israelul cu dispariția și, acum, nu s-ar alătura unei axe cu China, Rusia și Coreea de Nord, atunci am putea să ne relaxăm și să le urăm iranienilor liber-cugetători mult noroc, în timp ce noi trecem pe partea cealaltă a străzii.
În schimb, regimul corupt, care acum se zbate, este programat pentru continuarea violenței. Trebuie să fim atenți la cine îl va conduce și încotro va fi dirijat. Nu poate exista stabilitate pentru Iran, așa cum este guvernat în prezent, nici pentru cetățenii săi, nici pentru vecinii săi. Se topește și se transformă într-un stat pre-revoluționar.
