Bob Dylan
Politicienii folosesc în mod deschis, de câțiva ani, autografele semnate cu noul dispozitiv, Barack Obama devenind primul președinte al SUA care a adoptat o lege cu o semnătură realizată cu un autopen.
Cu toate acestea, dizpozitivul nu a fost lipsit de controverse – în 2004, secretarul american al Apărării de atunci, Donald Rumsfeld, a fost criticat pentru că a folosit autopen pentru a semna scrisori de condoleanțe adresate rudelor soldaților uciși în Irak și Afganistan.
Autopenul pare să fie mai puțin frecvent în lumea literară. Acest lucru ar putea să nu fie prea surprinzător, având în vedere că autografele au loc adesea în cadrul unor evenimente live, cum ar fi festivalurile. Acolo, cărțile sunt semnate în fața cititorilor și, uneori, sunt dedicate personal. Astfel, nu există nicio modalitate de a folosi un autopen fără ca toată lumea să vadă. Dar chiar și în spatele ușilor închise, mulți autori spun că nu ar folosi niciodată un autopen, chiar și atunci când numărul de cărți care trebuie semnate este de ordinul miilor.
Scriitoarea Juno Dawson spune că „nici nu ar visa să folosească un stilou robot, pentru că am impresia că ar face edițiile semnate mai puțin speciale”. Ea adaugă: „Oamenii prețuiesc exemplarele semnate de mână pentru că au fost semnate personal de către autor și reprezintă o legătură de încredere între mine și cititorii mei”.
Laura Bates, care a semnat cândva aproximativ 1 000 de cărți dintr-o singură rundă, este la fel de împotrivă în ce privește stiloul robot, afirmând că „semnarea cărților este cireașa de pe tort a celei mai norocoase meserii din lume”.
Janice Hallett, care a semnat recent 9.000 de cărți în decursul a șase zile, a declarat că, pentru ea, bășicile și tăieturile în hârtie sunt normale. Dar, deși folosirea unui autopen ar fi salvat-o de răni, ea nu ar face-o pentru că „nimic nu este mai bine decât să știi că cititorii pot avea o carte semnată de tine”.
Marile sesiuni de autografe pot necesita o pregătire aproape militară. Louise Candlish, autoare de romane polițiste, a semnat odată 6.000 de cărți într-o singură zi, ceea ce „a implicat o echipă de cinci persoane, fiecare având sarcini diferite”, cum ar fi „deschiderea cărții până la pagina de titlu, alunecarea cărții spre mine, luarea cărții semnate” și așa mai departe. Demersul a fost epuizant, iar Candlish a terminat cerneala a aproximativ zece pixuri. Ea spune că a trebuit să ia pauze regulate „pentru a face exerciții pentru mâini, pentru a se întinde, a strânge pumnul și a-și mișca încheieturile”.
Efortul nu este în zadar, însă. „Este o bucurie să semnezi pentru mii de cititori. Iar ca cititor, îmi place să știu că autorul a ținut cartea din fața mea”, spune Candlish.
Dawson a semnat 5.000 de exemplare ale romanului ei, Her Majesty’s Royal Coven, într-o singură zi la tipografie, dar și mai dificil a fost să semneze peste 10.000 de foi de subsol pentru ediția specială Fairyloot. „Au venit la apartamentul meu în 17 cutii uriașe și am simțit brusc amploarea sarcinii, deoarece fusesem de acord să le semnez pe toate în trei săptămâni”, spune ea. „În cele din urmă, a devenit o muncă de la nouă la cinci. Mi-am amenajat un birou în fața televizorului și am urmărit seriale”.
Un lucru pe care autorii trebuie să îl ia în considerare atunci când semnează este numele exact pe care aleg să-l semneze, lucru care poate avea un efect dramatic asupra volumului de muncă. Autoarea Louise Candlish spune că, pentru prima ei sesiune de autografe, a făcut „greșeala fatală” de a decide să scrie numele ei întreg. De atunci, ea s-a asigurat că îl scurtează la L. Candlish pentru evenimentele de amploare.
Pot exista greșeli în timpul sesiunilor de autografe, iar unii autori au învățat câteva trucuri utile ale meseriei. Laura Bates spune că se teme să nu facă greșeli sau să stâlcească numele unui cititor atunci când semnează. „Așa că întotdeauna iau cu mine un exemplar de rezervă al cărții mele ,la evenimentele de autografe, deoarece acest lucru îmi calmează anxietatea”, mărturisește ea.
Sursa: The Guardian
