Poştaşii care împart pensiile bătrânilor din regiunea Doneţk: Cred că noi suntem singura legătură dintre ei și restul lumii

08 Ianuarie 2023, 15:17 Știrile TVR |

Serviciul poştal din Ucraina / FOTO: Twitter

O femeie în vârstă, în pantaloni negri, pantofi butucănoşi, un palton gri murdar și o eșarfă pe cap trece pe stradă. Răsună o altă explozie. Tresare, ochii i se deschid larg, dar merge mai departe. Se alătură unei mulțimi de câteva zeci de persoane, majoritatea rezidenți în vârstă.

Drumurile sunt acoperite de noroi și de moloz. Cele câteva vehicule trebuie să ocolească craterele pline de apă în care au căzut bombele. Etajele superioare ale unor blocuri au fost transformate în dărâmături și abia dacă mai există o fereastră intactă pe stradă. Cablurile telefonice și electrice șerpuiesc de-a lungul solului.

În mulțime, singură, se află Lubov Bilenko, în vârstă de 72 de ani. Fața ei este plată, lipsită de emoție, ochii, fără expresie.

“Desigur, am fost foarte speriați înainte”, spune ea cu voce joasă pentru CNN. “Acum suntem obișnuiți”, spune ea despre bombardamente. “Nici măcar nu mai suntem atenți”.

Bilenko a declarat pentru CNN că s-a aventurat să iasă din apartamentul ei, unde locuiește singură, până la drumul principal pentru a-și ridica pensia, adusă în oraș de o unitate mobilă a Ukrposhta, serviciul poștal ucrainean.

Pensia ei este puțin mai mică de 80 de dolari pe lună. Este suficient pentru a cumpăra puțină mâncare de la unul dintre magazinele care au mai rămas deschise.

Mica dubiță galben cu alb a Ukrposhta vine la Siversk o dată pe lună. Anna Fesenko conduce unitatea mobilă.

Fesenko spune că lucrează la Ukrposhta de 15 ani. Nimic nu a pregătit-o pentru ce face acum.

“Nu mi-aș fi putut imagina niciodată un astfel de coșmar”, spune ea pentru CNN.

Înainte de a conduce unitatea mobilă, Fesenko a lucrat la oficiul poștal din Bahmut, la aproximativ 22 de mile sud de Siversk. Dar la mijlocul toamnei, luptele din jurul orașului au devenit atât de intense încât ea și colegii ei au fost nevoiți să se evacueze.

Ea ştie că munca ei nu este doar să distribuie pensii, ci le reaminteşte oamenilor din Siversk că nu au fost uitați. “Cred că noi suntem singura legătură dintre ei și restul lumii”, spune ea.

Cu toate acestea, nu toată lumea este dispusă să iasă din case.

“Locuiesc la 20 de minute de mers pe jos de aici, dar soției mele îi este frică să vină”, spune Volodimir, în vârstă de 63 de ani.

“Soția mea mi-a spus să nu ne cheltuim pensia pe țigări”, chicotește el, trăgând un fum dintr-o ţigară.

Olha, în vârstă de 73 de ani, a ajuns în față. La fel ca mulți dintre cei care trăiesc în zona de război, a petrecut luni întregi înghesuindu-se cu alții în subsolul blocului în care locuiește. Este o viaţă grea, dar cu toate acestea, ea este dispusă să o suporte.

“M-am născut aici”, spune ea. “Aceasta este patria mea”.

Apoi, încă o explozie puternică. Olha abia dacă observă. “Nu voi pleca nicăieri. Ce va fi, va fi”.

Forțele ruse se află dincolo de o vale largă, ocupând dealuri care se văd din punctul de distribuire a pensiunilor. Se află la aproximativ 10 kilometri spre nord.

Şeful administrației militare din Siversk, Oleksi Vorobiov îi îndeamnă pe oameni să se retragă, să se împrăștie “pentru propria siguranță”. Ei îl ignoră.

“Încercăm să alegem momentul și locul potrivit”, spune Vorobiov despre distribuirea pensiilor. Asta înseamnă că, de fiecare dată când vine unitatea mobilă, alegem un alt loc și un alt moment pentru a evita să fim ținta rușilor.

“Dar acesta este războiul”, adaugă el. “Astăzi este așa” – face semn cu capul spre mulțimea care așteaptă la coadă – “iar mâine poate fi cu totul altceva”.

La o oră după plecarea jurnaliştilor de la CNN, un proiectil de artilerie tras de ruşi s-a izbit de pământ la doar un bloc distanță de locul în care erau fost distribuite pensiile.

Nimeni nu a fost rănit, iar poştăriţa și colegii ei au renunțat la formalități. Au împărțit rapid banii pe care i-au putut da celor care încă mai așteptau și au plecat.

Source